Articolele mele

La mulți ani, România!

Mâine vom deborda de patriotism.
Vom flutura stegulețe și vom striga cât putem de tare că ”noi suntem români”.
Și-ntr-adevăr, suntem români! Unii prin Italia, alții prin Spania și Germania… și tot așa. Unul va smulge cu dinții dintr-un ciolan afumat, altul va mânca paste Carbonara, iar cel mai fericit va mesteca într-un ceaun de friptură.
Mâine vom spune despre țara noastră că-i cea mai frumoasă. Că-i plină de obiceiuri și tradiții, de oameni valoroși.
Doar mâine. De poimâine, vom uita. Și vom arunca din nou în ea cu gunoaie… “Ce să faci, frate, în România?”…vei striga iar pe unde te vei afla. Iar cei care te vor auzi, îndeosebi străinii, te vor privi imaginându-și cât de săracă și murdară e mama ta… Poate că n-ai cei mai buni frați, poate că mama ta e săracă, și n-are mereu detergent să curețe ce-i murdar, dar tu, tu de ce o vorbești de rău de câte ori ai ocazia?! Știu, ești convins că străinii își vor face milă de tine. Și poate că-și vor face. Dar, tu tot român ești, să știi.
Mâine vom încerca să facem cu toții hora unirii.
Măcar mâine.
Să ne unim sufletele într-o horă a iubirii, într-o inima mare , aceea de român!

La mulți ani!

Care sunt, eu, Doamne…

Visuri se strâng în brațe de gheață
Plouă mărunt pe alei
Nici soarele nu mai stă la pândă pe cer,
Nici tu nu mai ești cel de ieri

Poate că-n frunzele căzute pe spatele lumii
Stelele au ascuns tăceri,
S-au amestecat cu secundele, cu orele
Să împartă zăpezi, primăveri

Poate că-n tine vor crește copaci înalți,
Înfrunziți, plin de muguri
Oh, te vei rătăci, te vei regăsi și vei întreba într-o zi:
Care sunt eu, Doamne,

dintre ăștia mai verzi,
dintre ăștia mai tineri?

Aceea va fi

Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când vei fi gata să-nconjori pământul
Să cauți în cer, să sapi în toți norii cu gândul,
Aceea va fi.
Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când nu-ți va păsa c-al tău sânge
în curând, râu va deveni,
Iar oasele tale, dintr-o dată,
în lut se vor mistui,
Făcându-se pietre, făcându-se scrum
Aceea va fi.
Da, da.
Aceea va fi.
Marea iubire despre care doar tu vei ști.

Calcă pe iarba ta, pe roua ta

Ai învățat să mergi liniar
Doar pentru c-așa merg toți
Dar, dacă te-ai abate din drum și-ai face-o la stânga?
Sau la dreapta?
Cum ar fi drumul tău?
Cum ar fi iarba ta? Roua ta?
Dacă mergi înainte,
ținându-te după ei,
calci pe iarba lor, roua lor
Însă, dacă vei face la stânga ori la dreapta,
unde-ți vei auzi pulsul,
calci pe iarba ta. Pe roua ta.
Despre asta-i viața.
Viața ta.

Poate c-ar trebui…

Poate c-ar trebui să cos iubirea
Să pun credință în ac,
să-ntorc materialul și sa-l potrivesc
Uneori, partea de jos e mai mare
Alteori, cea de sus…
Pentru asta, am nevoie de-o foarfecă
Să tai marginile care nu-s de folos
Să ajustez după tipar
Dar, mă gândesc, la ce-ar folosi o iubire decupată corect?
Fără surplus și fără margini…?!
La ce-ar folosi linia cusută drept?
Dacă în partea cealaltă s-a tras materialul…

Actorul. El, acest Demiurg.

Mă fascinează Actorul. El, acest Demiurg. Îl urmăresc, de fiecare dată când am ocazia, cum se transformă din natural în supranatural. Poate că asta îmi place cel mai mult. Puterea asta imensă de A Fi.
Îl urmăresc în cuvinte, în mișcări, în felul în care își sapă privirea de-a lungul timpului. Căci, da, și-o sapă în toată viața lui, iar din lumina aia, dacă te uiți adânc, din irișii lui izvorăsc cele mai frumoase povești…
Anul acesta, în cadrul Salonului Anual de Carte de la Slobozia, am avut șansa să întâlnesc câțiva mari actori. Doamne, cum i-am privit! Și câtă uimire și bucurie au pus în mine!
Când începeau să vorbească, să interpreteze ori să recite, Îl simțeam pe Dumnezeu cum se plimbă prin sângele meu…

Vă iubesc!❤️

Virginia Rogin sau “mama Sulfina”
Virginia Rogin
Maia Morgenstern
Lamia Beligan

Tic-tac…

E noiembrie, duminică după-amiaza. Stau într-o cameră unde m-am visat dintotdeauna: camera mea. De jur-împrejur pereții reflectă o lumină maro foarte deschis. Spre bej, aș zice. Probabil din pricina sau, mai degrabă, datorită draperiei din dreptul geamului. E așa, ca-n amurgul unei zile de vară. Sau ca o dimineață la răsărit. Ceasul meu cu îngerași, cumpărat zilele trecute, ticăie…Tic-Tac, Tic-Tac. E liniște. O liniște deasupra căreia Îl simt pe Dumnezeu. Ticăitul ăsta al ceasului îmi scoate sufletul și mi-l duce într-una din zilele de vacanță petrecută la bunicii mei materni pe care, nu mai e de mult un secret, i-am iubit foarte mult. În ziua asta, pe patul nu prea înalt, deasupra căruia merge încet radioul, stă întins bunicul. Respiră mereu greoi din cauza țigărilor pe care, de cele mai multe ori, și le face singur din tutun și ziar. Ține ochii închiși ca și când ar dormi. Ațipește doar. Atât cât s-o audă pe bunica care strigă la noi din șopronul casei c-a răsturnat mămăliga. Pe geamul din odaie se aud găinile cotcodăcind. Iar câinii sar în lanțuri odată cu căruțele care trec îngalop pe uliță. Îmi pun păpușa imitație Barbie, cumpărată de mama dintr-un bazar de la noi din oraș, pe patul alăturat. Și ne așezăm cu toții la masă. Ne-închinăm rostind cu voce tare “Doamne-ajută!”. Aburii strecurați prin aer parcă dansează cu îngerii. Afară-i cald. Încă se mai aud bâzâind câteva muște lageamul din fundul șopronului. Tataia se-nchină iar lung. În numele Tatălui, al Fiului… apără-ne, Măicuța Domnului! Apoi scoate c-o lingură bucățica lui de carne din farfurie și mi-o dă mie. “Ia-o, tataie…, mult te iubește moșu’…” Acum, în șopronul casei, nu se mai aude ceasul. A închis bunica ușa, pesemne să nu intre pisicile… Dar eu, din când în când, m-aplec peste timp și-apăs tare pe clanța veche și ruginită a ușii. O deschid larg. Ceasul încă ticăie. Tic-Tac, Tic-Tac…

Îl aud. E din nou liniște.

Iar Dumnezeu stă la masă cu noi.

Azi, Sf.Nectarie…

Mai demult am cumpărat o iconiță cu Sf. Nectarie de la o mănăstire. Nu mai știu exact de la care. Auzisem despre Sfânt că-i tămăduitor de cancer. Și-am luat-o ca s-o am în casă. Să ne protejeze. Așa cum nădăjduim în toate icoanele pe care le strângem. După vreo două saptămâni, dintr-o conversație întâmplătoare cu o doamnă pe messenger, aflu că are băiatul bolnav de cancer. Atât de necăjită era că am simțit că trebuie să fac ceva ca s-o conving cât e de mare Dumnezeu. Și a doua zi am luat iconița de lângă celelalte pe care le aveam, am pupat-o, m-am închinat și i-am trimis-o prin poștă. Atât de multă încredere am pus în ea încât eram convinsă că am trimis direct Sfântul. 😊
Nu i-am spus doamnei, am vrut să fie surprinsă. Ca minunile care apar în viața noastră. Pe neașteptate. Și pline de speranță.
Asta s-a întâmplat acum vreo 6 ani.
Astăzi copilul e bine. Și doamna. Și toți ai ei.
Eu știam că Dumnezeu e mare. Acum mă crede și ea.

~❤️~

PS: poza este trimisă de doamna. Iconița este cea de jos( a doua).❤️

Pândarul virtual…

Da, am înțeles.
Tu nu postezi toate prostiile pe Facebook…
Doar stai la pândă. Ce a mai făcut x, ce a mai făcut y, cui a dat like/ador z… sunt întrebări care-ți înăbușă gândul. Și sufletul. Sunt câteva întâmplări pe care le dezbați cu cei asemeni ție. Analizezi, râzi și clevetești. Ești la curent cu tot ce se întâmplă.
Dar, tu nu postezi!
Ai dreptate. N-o faci. Ești țeapăn în trupul tău, în inima ta, și-ți ții degetele în buzunare. Sau pe marginile telefonului. Ești la “locul tău” cum s-ar zice. Ești serios. Ești tăcut. Ești ceea ce nimeni nu poate fi. Spui tu.
Eu spun că ești cel mai periculos om care poate exista în preajma cuiva. Ești laș și neasumat. Trist și nefericit. N-ai curaj să-ți ții în palme faptele tale. E mai ușor să-ntinzi degetele și să le arunci pe toate, cât poți de tare, în alții…

Omul nefericit…

Știți cum arată un om nefericit?
E omul acela care-și dă coate și râde de alții… Care umilește, găsește defecte și stă mereu la pândă aruncând în ceilalți cu frustrările din sufletul lui. Să te ferească Dumnezeu să fii mai bine văzut sau mai apreciat!
Cei care-i seamănă i se vor alătura. Și-l vor preamări și-l vor peria. Însă, nefericiții nu se pot iubi niciodată între ei… Pentru că-s goi de iubire și cum s-o ofere dacă n-o au?!

Omul lipsit de iubire e rău.
Oricât de mult încearcă să pară indiferent, pentru că, desigur, pe ulița asta a vieții, dă bine să pari bun, nu-i reușește… E de-ajuns să nu fii de acord cu el cel puțin o dată și-atunci vei descoperi câtă negreală e pe tine…
Ceea ce el nu știe este faptul că tu te poți curăța în liniște. Îți poți spăla haina, ți-o poți schimba cu alta. Iubirea e lumină.
Dar, el?! El nu-și poate schimba inima oricâte haine curate va purta de-alungul vieții. Și în continuare va rămâne același om întunecat și trist… Același om nefericit și mizerabil…