Articolele mele

Era frig. Ceasul dimineții n-arăta mai mult de ora 5. Omătul ne scârțâia sub picioare, iar gerul ne tăia obrajii ca niște seceri proaspăt ascuțite. Scândurile de la gardurile caselor erau învelite cu straturi subțiri de argint.
Din loc în loc, în câte o curte, zvâcnea fumul pe hornuri, semn că doar ce se aprinsese lemnele în sobe. Pe ulițe, dintr-un capăt în altul, sticleau bucăți de cer.
În timp ce cocoșii începeau să-și scuture aripile, bunica mea se auzea cum zdrăngănea niște nuci în cămară.
–Bună dimineața la Moș Ajun! Am venit și noi odată, la mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul de toate!
–Bună dimineața la Moș Ajun! strigam noi, nepoții, la ușa încleștată de frig din holul șopronului.

-Neculaie, ia scoală-te, mă, din pat, c-au venit băieții ăștia cu Moș Ajunu’!
-Hai, că nu se dă câinii, sunt ai noștri! se auzea bunica numărând nucile scoase din sac.
Și-ndată îl vedeai pe bunicul cum se ridica, își strângea repede patul și se așeza pe-un scăunel de lemn, lângă sobă. Își aprindea o țigară și potrivea ochiurile plitei în așa fel încât flacăra din sobă să ardă cât mai tare, iar deasupra, într-o oală mare, pâlpâia grâul care urma să fie împărțit pentru sufletele celor adormiți.
-Mânca-i-ar mamaia…, ați înghețat de frig!
-Na, luați! Și ne întindea bunica atâtea nuci câte încăpeau într-o mână și două eugenii. Le luam și râdeam cu gura până la urechi. Cu degetele înroșite de ger, dădeam c-o piatră în coaja nucilor ca să vedem dacă nu cumva e seacă la vreunul dintre noi. De cele mai multe ori nu erau. Dar, ne plăcea nouă să râdem și mai tare… După noi, urmau alți copii. Se-ntâmpla asta până se duceau zorii. Miezul zilei îi aducea pe cei mari cu Colindul, un colind despre care bunica spunea că adună flăcăii la casele unde sunt fete mari. Îmbrăcați cu șube și căciuli negre, colindau din casă în casă așa cum era datina. Nu erau porțile închise. Nici zăvoarele trase. Se auzeau cum vesteau Nașterea Domnului de la vreo trei case vecine. Așa erau timpurile. Așa eram noi. Așa era Moș Ajunul. De la Cer pân’ la Pământ sunau din clopoței îngerii. Era veselie pentru că în ieslea din inima noastră se năștea Iisus.

Mâine vom deborda de patriotism.
Vom flutura stegulețe și vom striga cât putem de tare că ”noi suntem români”.
Și-ntr-adevăr, suntem români! Unii prin Italia, alții prin Spania și Germania… și tot așa. Unul va smulge cu dinții dintr-un ciolan afumat, altul va mânca paste Carbonara, iar cel mai fericit va mesteca într-un ceaun de friptură.
Mâine vom spune despre țara noastră că-i cea mai frumoasă. Că-i plină de obiceiuri și tradiții, de oameni valoroși.
Doar mâine. De poimâine, vom uita. Și vom arunca din nou în ea cu gunoaie… “Ce să faci, frate, în România?”…vei striga iar pe unde te vei afla. Iar cei care te vor auzi, îndeosebi străinii, te vor privi imaginându-și cât de săracă și murdară e mama ta… Poate că n-ai cei mai buni frați, poate că mama ta e săracă, și n-are mereu detergent să curețe ce-i murdar, dar tu, tu de ce o vorbești de rău de câte ori ai ocazia?! Știu, ești convins că străinii își vor face milă de tine. Și poate că-și vor face. Dar, tu tot român ești, să știi.
Mâine vom încerca să facem cu toții hora unirii.
Măcar mâine.
Să ne unim sufletele într-o horă a iubirii, într-o inima mare , aceea de român!

La mulți ani!

Visuri se strâng în brațe de gheață
Plouă mărunt pe alei
Nici soarele nu mai stă la pândă pe cer,
Nici tu nu mai ești cel de ieri

Poate că-n frunzele căzute pe spatele lumii
Stelele au ascuns tăceri,
S-au amestecat cu secundele, cu orele
Să împartă zăpezi, primăveri

Poate că-n tine vor crește copaci înalți,
Înfrunziți, plin de muguri
Oh, te vei rătăci, te vei regăsi și vei întreba într-o zi:
Care sunt eu, Doamne,

dintre ăștia mai verzi,
dintre ăștia mai tineri?

Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când vei fi gata să-nconjori pământul
Să cauți în cer, să sapi în toți norii cu gândul,
Aceea va fi.
Vei pune întrebări despre marea iubire
Iar eu iți voi răspunde: tu vei ști!
Când nu-ți va păsa c-al tău sânge
în curând, râu va deveni,
Iar oasele tale, dintr-o dată,
în lut se vor mistui,
Făcându-se pietre, făcându-se scrum
Aceea va fi.
Da, da.
Aceea va fi.
Marea iubire despre care doar tu vei ști.

Ai învățat să mergi liniar
Doar pentru c-așa merg toți
Dar, dacă te-ai abate din drum și-ai face-o la stânga?
Sau la dreapta?
Cum ar fi drumul tău?
Cum ar fi iarba ta? Roua ta?
Dacă mergi înainte,
ținându-te după ei,
calci pe iarba lor, roua lor
Însă, dacă vei face la stânga ori la dreapta,
unde-ți vei auzi pulsul,
calci pe iarba ta. Pe roua ta.
Despre asta-i viața.
Viața ta.

Poate c-ar trebui să cos iubirea
Să pun credință în ac,
să-ntorc materialul și sa-l potrivesc
Uneori, partea de jos e mai mare
Alteori, cea de sus…
Pentru asta, am nevoie de-o foarfecă
Să tai marginile care nu-s de folos
Să ajustez după tipar
Dar, mă gândesc, la ce-ar folosi o iubire decupată corect?
Fără surplus și fără margini…?!
La ce-ar folosi linia cusută drept?
Dacă în partea cealaltă s-a tras materialul…

Mă fascinează Actorul. El, acest Demiurg. Îl urmăresc, de fiecare dată când am ocazia, cum se transformă din natural în supranatural. Poate că asta îmi place cel mai mult. Puterea asta imensă de A Fi.
Îl urmăresc în cuvinte, în mișcări, în felul în care își sapă privirea de-a lungul timpului. Căci, da, și-o sapă în toată viața lui, iar din lumina aia, dacă te uiți adânc, din irișii lui izvorăsc cele mai frumoase povești…
Anul acesta, în cadrul Salonului Anual de Carte de la Slobozia, am avut șansa să întâlnesc câțiva mari actori. Doamne, cum i-am privit! Și câtă uimire și bucurie au pus în mine!
Când începeau să vorbească, să interpreteze ori să recite, Îl simțeam pe Dumnezeu cum se plimbă prin sângele meu…

Vă iubesc!❤️

E noiembrie, duminică după-amiaza. Stau într-o cameră unde m-am visat dintotdeauna: camera mea. De jur-împrejur pereții reflectă o lumină maro foarte deschis. Spre bej, aș zice. Probabil din pricina sau, mai degrabă, datorită draperiei din dreptul geamului. E așa, ca-n amurgul unei zile de vară. Sau ca o dimineață la răsărit. Ceasul meu cu îngerași, cumpărat zilele trecute, ticăie…Tic-Tac, Tic-Tac. E liniște. O liniște deasupra căreia Îl simt pe Dumnezeu. Ticăitul ăsta al ceasului îmi scoate sufletul și mi-l duce într-una din zilele de vacanță petrecută la bunicii mei materni pe care, nu mai e de mult un secret, i-am iubit foarte mult. În ziua asta, pe patul nu prea înalt, deasupra căruia merge încet radioul, stă întins bunicul. Respiră mereu greoi din cauza țigărilor pe care, de cele mai multe ori, și le face singur din tutun și ziar. Ține ochii închiși ca și când ar dormi. Ațipește doar. Atât cât s-o audă pe bunica care strigă la noi din șopronul casei c-a răsturnat mămăliga. Pe geamul din odaie se aud găinile cotcodăcind. Iar câinii sar în lanțuri odată cu căruțele care trec îngalop pe uliță. Îmi pun păpușa imitație Barbie, cumpărată de mama dintr-un bazar de la noi din oraș, pe patul alăturat. Și ne așezăm cu toții la masă. Ne-închinăm rostind cu voce tare “Doamne-ajută!”. Aburii strecurați prin aer parcă dansează cu îngerii. Afară-i cald. Încă se mai aud bâzâind câteva muște lageamul din fundul șopronului. Tataia se-nchină iar lung. În numele Tatălui, al Fiului… apără-ne, Măicuța Domnului! Apoi scoate c-o lingură bucățica lui de carne din farfurie și mi-o dă mie. “Ia-o, tataie…, mult te iubește moșu’…” Acum, în șopronul casei, nu se mai aude ceasul. A închis bunica ușa, pesemne să nu intre pisicile… Dar eu, din când în când, m-aplec peste timp și-apăs tare pe clanța veche și ruginită a ușii. O deschid larg. Ceasul încă ticăie. Tic-Tac, Tic-Tac…

Îl aud. E din nou liniște.

Iar Dumnezeu stă la masă cu noi.

Mai demult am cumpărat o iconiță cu Sf. Nectarie de la o mănăstire. Nu mai știu exact de la care. Auzisem despre Sfânt că-i tămăduitor de cancer. Și-am luat-o ca s-o am în casă. Să ne protejeze. Așa cum nădăjduim în toate icoanele pe care le strângem. După vreo două saptămâni, dintr-o conversație întâmplătoare cu o doamnă pe messenger, aflu că are băiatul bolnav de cancer. Atât de necăjită era că am simțit că trebuie să fac ceva ca s-o conving cât e de mare Dumnezeu. Și a doua zi am luat iconița de lângă celelalte pe care le aveam, am pupat-o, m-am închinat și i-am trimis-o prin poștă. Atât de multă încredere am pus în ea încât eram convinsă că am trimis direct Sfântul. 😊
Nu i-am spus doamnei, am vrut să fie surprinsă. Ca minunile care apar în viața noastră. Pe neașteptate. Și pline de speranță.
Asta s-a întâmplat acum vreo 6 ani.
Astăzi copilul e bine. Și doamna. Și toți ai ei.
Eu știam că Dumnezeu e mare. Acum mă crede și ea.

~❤️~

PS: poza este trimisă de doamna. Iconița este cea de jos( a doua).❤️

Da, am înțeles.
Tu nu postezi toate prostiile pe Facebook…
Doar stai la pândă. Ce a mai făcut x, ce a mai făcut y, cui a dat like/ador z… sunt întrebări care-ți înăbușă gândul. Și sufletul. Sunt câteva întâmplări pe care le dezbați cu cei asemeni ție. Analizezi, râzi și clevetești. Ești la curent cu tot ce se întâmplă.
Dar, tu nu postezi!
Ai dreptate. N-o faci. Ești țeapăn în trupul tău, în inima ta, și-ți ții degetele în buzunare. Sau pe marginile telefonului. Ești la “locul tău” cum s-ar zice. Ești serios. Ești tăcut. Ești ceea ce nimeni nu poate fi. Spui tu.
Eu spun că ești cel mai periculos om care poate exista în preajma cuiva. Ești laș și neasumat. Trist și nefericit. N-ai curaj să-ți ții în palme faptele tale. E mai ușor să-ntinzi degetele și să le arunci pe toate, cât poți de tare, în alții…