Prietenie…

Vine o vreme când înțelegi că prieteniile strigate in gura mare sunt de fapt cele mai șubrede. Că oamenii sunt direct proporțional cu ceea ce gândesc și de cele mai multe ori, multitudinea de întâmplări promise, dispar la prima bătaie a vântului, ca frunzele-ngalbenite la sfârșit de octombrie… Si-atunci înțelegi cat valoreaza un prieten, exact cât cuvântul lui..


Minunile vieții…

-Mami, am venit într-un mod neașteptat în viața ta, poate ți-am bulversat gândurile la inceput, planurile, dar astăzi, știu sigur ca esti fericită când îmi vezi ochișorii! Te simt cum tresari la fiecare privire de-a mea și incerc să te răsplătesc cu un zâmbet. Asa micuț ca mine!😍

Intr-o zi, când o sa mai cresc, promit că o sa-mi țin surioara de mână și vom merge în urma ta. Vom încerca să fim cat mai aproape de tine! Mergând in spatele tău, stiu sigur că drumul va fi mult mai neted … pentru că pe acolo au trecut pașii tăi.

Si mai stiu că, de fiecare dată când îți vom căuta privirea, vom găsi atâta lumină și căldură ca și cum tot soarele s-a ascuns în ochii tăi!

Timpul…

De-a lungul vieții am învățat că timpul n-are un preț. Nu-l poți cumpăra de la târguri și nici nu-l poți păstra într-o cutie pe care s-o deschizi cand vrei tu. Nu te poți îmbrăca cu secundele lui ca să rămâi veșnic tânăr… E dat să treacă și-n trecerea lui învăluie tot… dureri, bucurii și oameni… Ce ți-a luat ieri, nu mai găsești azi, iar mâine poate să nu mai fie…

Om frumos, caută să trăiești, nu să supraviețuiești! Plantează copaci din bucurie! Desenează raze de speranță! Udă la rădăcini lăstarii de visuri! Scrie-ți în suflet cât mai multe povești!

Într-un târziu al vremii, când se va face frig, toate-ți vor deveni veșmânt!

A doua minune…

În ființa mea bate încet o altă inimă. O inimă care respira o dată cu mine și pe care, într-o zi am s-o văd alături de cealaltă, stând la căpătâiul sufletului meu, ținându-mi în palmele lor, mâinile îngălbenite. Nimic nu-i mai frumos ca atunci când știi că ai putut lăsa in urma ta, bucăți din tine. Bucăți în care ai plantat soarele si ai lăsat sa curgă izvoare de iubire. Cam despre asta-i viața… despre ceea ce lași în urmă, despre suma bucuriilor pe care ai putut să le așezi în fiecare om, despre amintirile pe care reușești să le strângi într-un ghem din care mai târziu să-ți poți țese bucurii…

Dor de tata…

Era în vara anului 2009, într-un spital din București. Cu traistele in mâna si cu un optimism specific, urc scarile tocite de atâta amar de vreme. În jurul meu numai uși vechi de-un alb gălbinicios și oameni triști. Holuri lungi traversate în graba de asistente și un aer încețoșat de priviri umede. Ajung la ușa tatălui meu. De-o parte și de alta, alți oameni gârboviti de boli și necazuri. Intru zâmbind, în speranța că pot sa spulber aerul înecacios care îti tăia respirația de cum intrai. Un aer al durerii simțită din toate privirile lor.
Tata mă aștepta. Stătea pe pat cu o lumina în privire specifică unui părinte care nădăjduiește în iubirea copilului său.
De atunci îi am privirea în suflet.❤️

Bunicul meu…

Mâinile care m-au crescut nu mai sunt de mult. Au rămas amintirile ghemuite într-un colț al casei, îmbătrânita si ea de-atâta vreme… Poveștile copilăriei mele sunt așternute pe pat, acolo adormeam noaptea, ascultând cele mai frumoase povestiri țesute în povești hazlii ori cu tâlc, spuse de el, bunicul meu. Încă mai aud și acum foșnetul sunetelor, încă-mi mai saltă inima de bucurie… Parcă îl văd fumând dintr-o țigară, stând pe scaunul lui mic, lângă sobă și întrebându-ma tabla înmulțirii… Dupa ce se asigura c-o știu, își ridica o mână în sus însoțită de îndemnul: “sa-nveti, tataie, ca pentru tine inveti”.

Îți mulțumesc pentru frumusețea copilăriei mele, pentru modul în care m-ai crescut și pentru iubirea necondiționată.
Bunicul meu cu suflet bun … te voi iubi etern!

Accept…

Accept lecții de moralitate de la oamenii în a căror viață, primordiale au fost valorile morale…
Accept sfaturi de la oamenii care au învățat din greșelile săvârșite în trecut, devenind astăzi, oameni mai buni…
Accept discuții pe marginea cărora nu se emit judecăți la adresa unor întâmplări, atunci când nu se cunosc faptele și personajele…
E atât de ușor să punem etichete, când infatuarea s-a arborat în ființa noastră…
E atât de ușor să gasim defecte și atât de greu calități…

Mi-e scârbă…

Am ajuns într-un punct al vietii în care, mi-e scârbă de fățarnici, de cuvinte „dulci”, de “adoruri” neînsoțite de fapte, care n-au nicio însemnătate, de oameni hidoși care te vând într-o secundă doar ca să le fie lor bine, de acei oameni , pentru care banii sunt mai presus decât sufletul…
Mi-e scârbă de oamenii fără principii, fără demnitate, de oamenii fără valori sentimentale…

Mi-e scârbă de acei oameni care atribuie defecte imaginare unui om, doar pentru că nu încape în sufletul lor…

Mi-e scârbă de “te iubesc-uri” spuse în grabă , îmbrăcate în minciună și oportunism…

Mi-e scârbă de „prietene” care te vând la prima tarabă din târguri unde amăgirea succesului sau prestanța de „doamnă” stau expuse ieftin la vânzare…

Mi-e scârbă de oamenii pe care i-am așezat la masa mea si într-un punct vulnerabil al meu, au cotit brusc, având grave amnezii…

Am întâlnit…

Am întâlnit oameni, care m-au atras ca un magnet prin sinceritate, demnitate și bogăția minții…
Am întâlnit oameni care, deși au fost îmbrânciti și tăvăliți de viață, au avut puterea să-și sădeasca în suflet lăstari de speranța…
Am întâlnit oameni, care s-au înălțat încălțând pantofii altora… nestiind ca echilibrul, ți-l vor da întotdeauna, doar pantofii tăi…
Am întâlnit oameni, care s-au îmbrăcat în minciuni și dualitate, crezând că această haină îi va propulsa… neștiind că ce-i clădit pe mizerie, va sfârși mizerabil …
Am întâlnit tot felul de oameni.
De la unii am învățat cum aș vrea sa fiu, de la altii, cum nu mi-as dori niciodată.

Evoluezi atunci când…

Sunt oameni care se supraevaluează afișând o superioritate ieftină, doar pentru că se cred mai școliți sau mai instruiți ca alții…
Le-aș spune că toate aceste forme de educație și evoluție, nu i-au ajutat cu nimic dacă sufletul le-a rămas înțepenit intr-un personaj de proastă calitate.
Evoluezi doar atunci când înțelegi că pe omul din fața ta trebuie sa-l tratezi așa cum ti-ar plăcea ție să fii tratat…
Evoluezi atunci când înțelegi că umilința semenilor nu-i o formă de putere, ci mai degrabă o mare slăbiciune sufleteasca…
Evoluezi atunci când indiferent ce profesie ai, ești un OM.
Că degeaba ai făcut zece facultăți dacă la cea mai importanta, cea a sufletului, ai rămas restant…

Și totuși… o zi ca oricare alta

O zi ca oricare alta.
Deschid facebook-ul. În derularea întâmplărilor găsesc un copil însoțit de strigătul disperat al mamei care cere ajutor. Apoi, o femeie marcată fizic și moral de urâciunea bolii. Își plânge durerea, e mama si cere îndurare de la Dumnezeu, de la oameni… Din păcate lista e lungă… Rămân cu o apăsare in suflet, cu o durere. Parcă-mi atârnă „aripi de plumb” ca-n poezia lui Bacovia… Oare, de ce avem falsa asta credință cum că nimic nu ni se poate intampla si vom trăim veșnic ?! De ce ne refuzăm anumite dorințe, punându-le undeva intr-un sertar pe care nu se știe daca va exista un „mai târziu” ca sa-l putem deschide?! De ce amânăm exprimarea sentimentelor în fața oamenilor pe care-i iubim, crezând că-s plămăditi din veșnicie?! De ce ne e mai la îndemână judecata decât înțelegerea?
La ce folos?! Într-o zi, ca oricare alta, „a fi” va fi conjugat la timpul trecut…

2017…

2017. Un an care mi-a luat, dar mi-a și dat. Mi-a luat încrederea în oameni și mi-a oferit înțelepciunea de a-i înțelege.
Oamenii sunt diferiți, iar mentalitatea lor este direct proporționala cu ceea ce trăiesc.
Am înțeles că n-am dreptul sa judec pe nimeni, dar am dreptul să plec când prestanța mea ca om, mi-e știrbita de arogante ieftine sau umilințe.
Am înțeles că a fi corect cu tine nu e orgoliu, ci demnitate.
Am înțeles că cei care dau în tine cu vorbe grele, de fapt, își aruncă propriile frustrări ale vieții.
Am inteles ca miracolul asta al fericirii este delimitat de cât de mare îl zidești pe Dumnezeu în sufletul tău…