Mozaic de gânduri

La încheieturile genunchilor timpului stau întâmplările mele. Și ale tale. Ale noastre, ale tuturor… Sunt strânse una câte una în grămezi. Grămezi late sau înguste. Triunghiulare sau pătrate. Cum s-au adunat din ceas în ceas. Mă uit la ele și încă se mai pot arcui în timpul mersului. Astăzi. Poate și mâine. Se-ndoaie odată cu pașii tăcuți ai văzduhului.

Fără genunchi,n-ar putea exista călcâiul timpului și, mai cu seamă, talpa lui, nu-i așa? Iar în trecere, conturul urmelor n-ar mai putea fi. Cum să-ți poți așeza călcâiul în pământ dacă n-ai un genunchi măcar? Deci, timpul, ca să poată trece dintr-o parte într-alta, are nevoie de genunchi. De doi genunchi. Cu unul ar deveni un beteag și n-ar mai avea echilibru…

Din întâmplările strânse, unele se mai pierd pe drum… Se-amestecă cu cerul ori se-nvelesc cu pământul. Se-ntâmplă asta atunci când picioarele timpului din noi îmbătrânesc. Și oasele de la încheieturi încep să trosnească. Mersul devine din ce în ce mai lent… Până când genunchii înțepenesc deodată cu întâmplările noastre înguste sau late, triunghiulare sau pătrate…

Timpul își caută aripile în mine.

Ce nesăbuință să-mi scotocească în vene! Să-mi sucească celulele invers, să le întoarcă de pe-o parte pe alta…

Du-te, timpule!

Aripile tale nu-s.

S-au amestecat cu cerul și-atârnă la poalele norilor.

Când vor cerne, o să-mi întind brațele și-o să le prind. Și-atunci o să le găsești în mine. În venele mele, în celule.

Până atunci…, du-te!

Du-te, timpule! Fă ocol spre Apus.

Aripile tale încă nu-s.

Aseară au venit și ei pe Valea cu Dor. Călcau pământul de parcă purtau în picioare bocanci din fier. I-am simțit cum dădeau roată și se plimbau dintr-un loc în altul până când s-au așezat pe iarba udă și au început să răsucească în mâini Mâna Maicii Domnului. Zâmbeau. De jur-împrejur licărea o lumină opacă. Ca și cum soarele stătea ascuns drept colțuri de nori, fugind de picăturile reci de ploaie…
Nu, vasele de lut n-au ajuns sparte. Nici măcar fisurate. Erau întregi. Cum ar fi putut să se spargă când pe la încheieturile cănilor încă se observa cum curge din cireșe iubirea?!

După ce-am născut cel de-al doilea copil mă-ntâlneam cu diverse cunoștințe pe stradă. Îndeosebi, femei. “Ce te-ai îngrășat! Fă ceva cu tine, ești prea grasă!” Niciuna dintre ele nu mă întreba: “cum te simți?” Sau “ești bine?”
Oamenii, de cele mai multe ori, sunt preocupați de felul în care arătăm. De ambalaj și nu de conținut. Le atrage atenția ceea ce porți și nu ceea ce ești. E mai ușor să spunem “uite-o și p-asta cât s-a făcut” decât “bine că-i sănătoasă, slăbește ea!”
Ne grăbim să judecăm. Ne grăbim să ne scoatem fierăstrăul din inimă. Și să tăiem cu cuvinte zimțate. Purtăm cu noi un tipar pe care îl dăm altora exemplu: “Trebuie să slăbești, trebuie să fii așa, trebuie să fii pe dincolo, trebuie, trebuie, trebuie… Nimeni nu-ți va spune: “trebuie să fii fericit!” Poți să slăbești, poți să arăți ca x, poți să te porți ca y, poți să faci tot ce vrei tu, pentru că Poți. Trebuie doar să conștientizezi și să vrei.
Dar, toate acestea țin de aspectul fizic. Ca un măr pe care îl îngrijești și-i ștergi coaja ca să arate bine.
E mai important să arate bine la exterior sau să fie stricat în interior?
Cam așa-i și cu noi, oamenii…

Când ai un prieten, îl înțelegi așa cum e. Cu fixurile și cu rănile lui. Cu dorințele și visurile sale.Nu-ți scoți sarea din buzunare și i-o pui pe tăieturi. Nu-ți scoți cârligul din inimă ca să-i agăți greșelile. Nu-i așezi faptele în văzul lumii ca pe niște rufe nespălate puse la uscat. Nu-i spui niciodată că doar păsările zboară…
Dacă faci toate astea, atunci nu-i ești prieten.
Dacă-ți face toate astea, atunci nu-ți e prieten.
Prietenia înseamnă iubire. Sprijin. Acceptare. Înțelegere. Și iertare. În măsura în care fapta permite și uitarea, desigur!
Când cauți timpul prin buzunarele rupte și nu-l găsești pentru a-i fi aproape la nevoie prietenului tău, atunci nu te mai numi prieten.
Când cauți șnururi ca să-i prinzi aripile rupte și nu găsești bandaje ca să i le vindeci, atunci nu te mai numi același prieten.
Când nu te apleci ca să ridici de la pământ și râzi de lacrimi și de doruri, atunci pleacă! Nimănui nu-i vei putea fi vreodată prieten!

Despre mine, poți să spui tot ce vrei…
Pentru că “tot ce vrei” este, de fapt, tot ce tu ești.
Dacă ești iertător, vei vorbi despre mine cu iertare.
Dacă ești bun, vei vorbi despre mine cu bunătate.
Dacă ești rău, vei vorbi despre mine cu răutate.
Dacă ești răzbunător, vei vorbi despre mine cu răzbunare.
Dacă ești blând, vei vorbi despre mine cu blândețe… și așa mai departe.
Vezi tu, aceste propoziții circumstanțiale condiționale exprimă o condiție sau o ipoteză de a cărei îndeplinire depinde realizarea acțiunii din propoziția principală de care depinde.
Deci, dacă ești om, vei vorbi despre mine cu omenie.
Cu ce condiție vei face asta?
Doar dacă ești… Om.

Într-o zi n-am să mai plec privirea în fața oamenilor care împrăștie cuvinte ascuțite în jur. N-am să mai înghit cocoloașe de litere zimțate pentru că așa trebuie… să tac. N-am să mai fac asta pentru că n-am să mai fiu acolo, în fața lor.
Într-o zi n-am să mai țin cont de felul în care mă vede x sau y. Nici x, nici y nu-mi cunosc potecile șerpuite pe care eu le-am străbătut sau văile înguste prin care eu m-am rătăcit ori am căzut. Dioptriile ochelarilor din suflet nu se pot schimba oricât de buni medici oftalmologi am fi sau am găsi noi…
Într-o zi n-am să mai vărs o lacrimă pentru prietenii care mă rănesc. Cei care rănesc, de fapt, au sufletul plin de răni, iar adevărații prieteni nu fac niciodată asta… Și, în inimile oamenilor, iubirea n-are deloc aceeași formă, același conținut, aceeași dimensiune. Carnea din inima unuia nu-i ca a mea. Sângele lui nu-i ca al meu. Iubirea mea nu-i ca a lui. Iar eu nu sunt ca el…
Într-o zi n-am să mai permit nimănui să-mi creioneze cu propriile culori inima. În timpul desenelor, culorile oamenilor se tocesc și-atunci inima mea rămâne decolorată și, pe alocuri, neconturată…

Râdem. La fiecare colț al vieții, râdem! Râdem de el că n-a făcut bine ce-a făcut; râdem de ea că s-a împotmolit printre întâmplări și fapte. Râdem de părinții ai căror copii sunt diferiți. Râdem de oamenii care-și spun ofurile. Râdem de un nebun. De un boschetar. Râdem de orice. De orice rău care nu ni s-a întâmplat nouă. Considerăm astfel că ne situăm deasupra lor. Când, de fapt, suntem doar niște viespii fugare, rătăcite în vântul ăsta tomnatic al vieții…
Aproape tuturor le găsim o vină. N-avem disponibilitate de-a găsi înțelegere… Nu știm ce-i în inima lor. Ce răni adânci poartă. Nu dăruim nimic din noi. Nu încurajăm. Preferăm să umilim. Le tragem de aripile rupte apăsând cât mai tare pe răni, pe bucățile desprinse… Și ce dacă doare?!
Nu suntem noi în locul lui.
Dintr-o dată, ne clocotește știința în vene. Ne simțim superiori. Suntem deștepți, iar pe ceilalți îi arătăm cu degetul. Suntem mult mai școliți în comparație cu ei. Avem experiență. Avem mintea plină. Și poate c-așa e.
Viața ne-a lăsat pe unii dintre noi cu mai mult. Pe alții, cu mai puțin. Diferența o face sufletul. Și caracterul.
N-am venit pe pământ ca să cântărim viețile altora. Nici alegerile sau greșelile lor.
N-am venit ca să râdem unii de alții.
Nu pentru asta a pus Dumnezeu inimi în noi.
Mai sus sau mai jos, mai înalt sau mai scund, mai plin sau mai gol, ești și tu tot un om. Alege să fii OM!

Dacă ar fi vreodată să mă laud, aș face-o doar cu faptele mele. Nu cu funcția, nu cu studiile, nu cu diplomele, nu cu hainele, casa ori mașina. Nu mi-aș scutura niciodată cămașa de pe mine ca să împrăștii mirosul absorbit de la oamenii inteligenți sau influenți lângă care am stat sau cu care am interacționat. Faptul că i-am cunoscut, nu înseamnă că și eu sunt ca ei. Știi, tiparul pentru croirea cămășilor e la fel, dar…diferă materialul!
Am înțeles, ești deștept, ai premii, ai studii înalte, ai știință , ești un om mare, dar te porți execrabil cu un om pe care-l vezi mic și de la care nu poți obține nimic…
Și-atunci, iartă-mă, omule, în acest caz, cine-i cel mai mic om?! Unde-i deșteptăciunea asta a ta pe care o afișezi și care te umflă până dai pe-afară?
Tu n-ai același Dumnezeu ca celălalt?!
Laudă-te cu binele pe care-l săvârșești!
Laudă-te cu felul în care te porți și ești!
Laudă-te cu mâna pe care ai întins-o unui om căzut, cu sticla de apă pe care ai oferit-o unui om însetat, laudă-te cu cuvintele frumoase pe care le-ai sădit în inimi! Laudă-te cu astea!
În pământul din care suntem plămădiți nu-ți va oferi nimeni o cameră la un hotel de cinci stele pentru că ai fost tu nu știu ce mare om printre alți oameni. Nu vei coborî din limuzină printre furnici. Suntem pământ și-n pământ ne vom întoarce! Toți. Iar ce reușim să lăsăm în sufletele oamenilor e de fapt raiul sufletului nostru.