Oglinda sufletului meu

Uneori, clipele-mi stau de vorbă. Povestesc despre întâmplări și cuvinte. De pildă, clipele de astăzi caută să explice celor de ieri, din ce cauză frunzele verzi s-au scuturat din copaci.
Oare de ce dimineața le-a găsit ghemuite printre boabele de brumă?
Poate dacă n-ar fi venit dimineața…
Dar, ce noapte e aceea fără dimineață?!
Ce viață-i aceea fără zorii ei?
Și ce clipă trecută mai vine înapoi?
Tot ce se naște, moare…
Soarele vine, șoptește frunzelor culori și-apoi pleacă. Trimite îndată noaptea ca să le vegheze.
Și uite cum, după atâtea nopți, frunzele stau acum cu brațele întinse pe pământ! Fără copaci nu mai au foșnet, nu mai au inimi… Mor.
Până la urmă, viața însăși e-o șoaptă.
A mea, a ta, a tuturor. Și ca-ntr-o șoaptă, dispare totul…

Doi oameni stau într-o cameră. Ambii țin post. Primul roade la un covrig și-n față are o cafea proaspăt făcută. Celălalt mușcă dintr-o gogoașă de post și citește un ziar. Sunt colegi de muncă. Amândoi pe-aceași tură de câțiva ani. Cel care citește ziarul, se ridică și pleacă într-o altă încăpere, ținându-l într-o mână. Colegul, îl vede și îndată se aprinde. Se ridică numaidecât și începe să zbiere cât îl ține gura. Trântește scaunul. Țipă către colegul abia ieșit din cameră, reproșându-i faptul că n-a spus unde duce ziarul. Se întoarce colegul. Se iscă un circ în care aceștia se împung cu cuvinte repetând închinăciuni și priviri către Dumnezeu…
Cu ce l-o fi ajutat covrigul pe primul, dacă sufletul lui e scovârdat?!
Cu ce l-o fi ajutat gogoașa pe-al doilea, dacă sufletul e plin de tăciune?!
Eu stau pe-un scaun proptit de perete și-i privesc. Nu țin post. Deși, ar fi fost bine. Eu doar cred cu toată tăria. Simt. Iubesc. Și-mi fac deseori crucii mari din faptele mele…

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte căldura, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Toate se duc…
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă.

Când doi oameni ajung să nu se mai iubească, singurii vinovați sunt doar ei. Nu X și nici Y. Nu amanta, nici amantul. Când ea sau el pleacă din sufletul celuilalt, din acel moment s-a produs despărțirea. Indiferent că mai trec încă 5 ani sau toată viața, iar ei încă aleg să locuiască sub același acoperiș. Locuiesc într-o casă plină, dar sufletele le sunt teribil de goale… Când ea nu mai e în inima lui și nici el într-a ei, atunci nu mai e iubire. Rămân doar bucăți. Firimituri din trăiri cu care se mai hrănesc din când în când la diversele mese ale vieții. Se mint. Adeseori se mint că înghit bucăți mari și sunt sătui… Când de fapt, în inimi, sunt flămânzi și goi. Am văzut astfel de oameni ținându-se strâns de mână. Râdeau destul de tare și zgomotos. Păreau fericiți. Însă felul în care se priveau demonstra că-n sufletul lor mut nu mai aveau brațe. Erau retezate demult.

Leagă-ți inima de-a mea cu o sfoară. Și-apoi trage-o spre tine. Dacă o să mă mișc din loc înseamnă c-am să te urmez toată viața. Dacă stau neclintită, dezleag-o! Inima mea e înțepenită. N-are picioare. Iar sfoara, arunc-o departe! O dată legată, a doua oară se va desprinde. Și-atunci n-ai să știi ce inimă te-ar putea iubi.
Prinde-ți sufletul de-al meu și respiră. Dacă poți răsufla adânc, viața mea e a ta. Dacă nu, leapădă-te de mine. Dă-mi drumul din mâini și lasă-mă-n gol. Plinul tău nu sunt eu.
Închide-ți ochii și caută-mă-n tine. În sângele tău și-n celule.
Sunt?
Dacă nu sunt, iar bătăile inimii se aud de la ușă, nu-mi deschide! Plec singură.
Nu-s pentru tine.

E atâta îngâmfare în unii oameni că nu știu cum mai pot răsufla. Să fii așa “umflat” și să poți respira așa ușor îmi imaginez că-i incomod. Nu de alta, dar apasă atâta aer gol pe cord…
Umflat, știu, te vezi impozant și mare. Ca un balon. Dar uiți un detaliu: balonu-i mereu gol! Și în orice moment se poate sparge.
Dezumflat, rămâi… cum ești. Tu cu valorile pe care ai reușit să le strângi. Însă la cum poți să te umfli de tare, bănuiesc că poala inimii tale este destul de mică…și-atunci cum ar fi putut să-ncapă?
Ah, era să uit. Nu știi ce înseamnă valori…?!Afli răspunsul în felul cum gândești. Și simți.
Știu, sunt mari!
Prea mari ca să încapă în minți și inimi atât de mici…

Draga mea,
n-o să-ți spun că ești cea mai bună. Pentru că tu știi deja. Și nici n-o să te îmbrac în cuvinte de catifea.
Știi de ce?
Vei întâlni, de-alungul vieții, oameni care se vor bucura de reușitele tale. Unii cu-adevărat, alții nu. Acești alții te vor linguși și te vor “peria”. Doar când ești “sus”. E-o formă de arivism la care aceștia acced cu bună știință. Când n-o să mai fii “sus”, nici ei nu vor mai fi. Vei rămâne un punct negru într-un spațiu gol. Iar singura axă de sprijin vei fi întotdeauna tu.
Și-atunci eu o să-ți spun doar că: poți. Oricând și orice.
Când vei conștientiza asta, vei ști că, în orice gol te vei afla, e suficient ca mintea ta să fie plină. Iar sufletul curat. Și-atunci te vei ridica și vei merge mereu mai departe. Pentru că, așa cum îți spuneam mai sus: Poți! Oricând și Orice!

Timpul împletește cărări. Uneori scurte, alteori lungi. Destinul își pune ochelarii pe nas și stă la pândă. Înmoaie în călimară pana vieții și scrie. Rolul meu, rolul tău. Când crezi că-ți cunoști deja sceneta, viața te surprinde. Trimite suflul vântului și te mută ca și cum ai fi o piesă de șah. Nebun, Pion sau Rege. Cum ți-e dat.
Oricât de mult vei crede că ești stăpânul clipelor, nu ești. Nu poți să le muți dintr-un loc într-altul. Nici să le cari în spate îndesate într-un sac adânc. Poți doar să le simți. Pentru că, ce păstrezi în suflet, e pentru totdeauna. Ce-i în afara lui, întotdeauna se pierde.
În definitiv, orice și oricum am muta noi, în viața asta, zarurile le-aruncă El, iar viața e doar un intermediar…

Am început să răspund unora în același mod în care ei mi-au pus întrebările. S-au deranjat.
Păi, eu de ce-aș accepta ceva ce nici tu n-ai fi dispus să accepți?
De ce-aș permite să arunci în mine cu noroiul din sufletul tău?
Ceea ce tu nu înțelegi este faptul că, aruncând în mine, nu te cureți tu. Nu devii imaculat. Din contră. Doar faci loc altor băltoace…
Lipsa iubirii duce la nefericire. Iar nefericirea scutură ploi în pământul din noi și răsucește vântul durerii până în măduva oaselor…
N-am văzut niciodată un om fericit care să fie rău. La fel cum niciodată n-am văzut un om nefericit care să fie bun.
Oamenii oferă doar ceea ce sunt.

Mi-e frig. Încă am frisoane. E trecut de 12 noaptea, iar afară e-o noapte liniștită de toamnă. O pătură de iarnă îmi acoperă tot corpul. Suflu apăsat de parcă o bucată de fier stă și apasă pe tot corpul meu. Parcă-mi ies flăcări din gât. Și din suflet. Ce răceală urâtă…
El e la bucătărie. Se aude cum zăngăne cănile și farfuriile. Pe una cred că a și scăpat-o. Nu mai contează…
Contează doar că acum e aici lângă mine cu o cană mare de ceai. Și stă aplecat cu mâna călie pe fruntea mea. Mă învelește. Apoi se așază pe perna lui. N-a adormit. Încă mă privește. Și din când în când își întinde mâna să-mi verifice febra.
Și eu care mă întrebam, uneori, cum arată iubirea…