Într-o zi…

Într-o zi n-am să mai plec privirea în fața oamenilor care împrăștie cuvinte ascuțite în jur. N-am să mai înghit cocoloașe de litere zimțate pentru că așa trebuie… să tac. N-am să mai fac asta pentru că n-am să mai fiu acolo, în fața lor.
Într-o zi n-am să mai țin cont de felul în care mă vede x sau y. Nici x, nici y nu-mi cunosc potecile șerpuite pe care eu le-am străbătut sau văile înguste prin care eu m-am rătăcit ori am căzut. Dioptriile ochelarilor din suflet nu se pot schimba oricât de buni medici oftalmologi am fi sau am găsi noi…
Într-o zi n-am să mai vărs o lacrimă pentru prietenii care mă rănesc. Cei care rănesc, de fapt, au sufletul plin de răni, iar adevărații prieteni nu fac niciodată asta… Și, în inimile oamenilor, iubirea n-are deloc aceeași formă, același conținut, aceeași dimensiune. Carnea din inima unuia nu-i ca a mea. Sângele lui nu-i ca al meu. Iubirea mea nu-i ca a lui. Iar eu nu sunt ca el…
Într-o zi n-am să mai permit nimănui să-mi creioneze cu propriile culori inima. În timpul desenelor, culorile oamenilor se tocesc și-atunci inima mea rămâne decolorată și, pe alocuri, neconturată…

Râdem…

Râdem. La fiecare colț al vieții, râdem! Râdem de el că n-a făcut bine ce-a făcut; râdem de ea că s-a împotmolit printre întâmplări și fapte. Râdem de părinții ai căror copii sunt diferiți. Râdem de oamenii care-și spun ofurile. Râdem de un nebun. De un boschetar. Râdem de orice. De orice rău care nu ni s-a întâmplat nouă. Considerăm astfel că ne situăm deasupra lor. Când, de fapt, suntem doar niște viespii fugare, rătăcite în vântul ăsta tomnatic al vieții…
Aproape tuturor le găsim o vină. N-avem disponibilitate de-a găsi înțelegere… Nu știm ce-i în inima lor. Ce răni adânci poartă. Nu dăruim nimic din noi. Nu încurajăm. Preferăm să umilim. Le tragem de aripile rupte apăsând cât mai tare pe răni, pe bucățile desprinse… Și ce dacă doare?!
Nu suntem noi în locul lui.
Dintr-o dată, ne clocotește știința în vene. Ne simțim superiori. Suntem deștepți, iar pe ceilalți îi arătăm cu degetul. Suntem mult mai școliți în comparație cu ei. Avem experiență. Avem mintea plină. Și poate c-așa e.
Viața ne-a lăsat pe unii dintre noi cu mai mult. Pe alții, cu mai puțin. Diferența o face sufletul. Și caracterul.
N-am venit pe pământ ca să cântărim viețile altora. Nici alegerile sau greșelile lor.
N-am venit ca să râdem unii de alții.
Nu pentru asta a pus Dumnezeu inimi în noi.
Mai sus sau mai jos, mai înalt sau mai scund, mai plin sau mai gol, ești și tu tot un om. Alege să fii OM!

Laudă-te…

Dacă ar fi vreodată să mă laud, aș face-o doar cu faptele mele. Nu cu funcția, nu cu studiile, nu cu diplomele, nu cu hainele, casa ori mașina. Nu mi-aș scutura niciodată cămașa de pe mine ca să împrăștii mirosul absorbit de la oamenii inteligenți sau influenți lângă care am stat sau cu care am interacționat. Faptul că i-am cunoscut, nu înseamnă că și eu sunt ca ei. Știi, tiparul pentru croirea cămășilor e la fel, dar…diferă materialul!
Am înțeles, ești deștept, ai premii, ai studii înalte, ai știință , ești un om mare, dar te porți execrabil cu un om pe care-l vezi mic și de la care nu poți obține nimic…
Și-atunci, iartă-mă, omule, în acest caz, cine-i cel mai mic om?! Unde-i deșteptăciunea asta a ta pe care o afișezi și care te umflă până dai pe-afară?
Tu n-ai același Dumnezeu ca celălalt?!
Laudă-te cu binele pe care-l săvârșești!
Laudă-te cu felul în care te porți și ești!
Laudă-te cu mâna pe care ai întins-o unui om căzut, cu sticla de apă pe care ai oferit-o unui om însetat, laudă-te cu cuvintele frumoase pe care le-ai sădit în inimi! Laudă-te cu astea!
În pământul din care suntem plămădiți nu-ți va oferi nimeni o cameră la un hotel de cinci stele pentru că ai fost tu nu știu ce mare om printre alți oameni. Nu vei coborî din limuzină printre furnici. Suntem pământ și-n pământ ne vom întoarce! Toți. Iar ce reușim să lăsăm în sufletele oamenilor e de fapt raiul sufletului nostru.

Paște fericit!

Paștele este Lumină. Aprinde-ți-o în suflet și n-o lăsa să se stingă… E bucuria ta. Că ești. Că simți.

Limpezește-ți gândurile și învelește-ți inima cu frunzele verzi ale copacilor. Rostogolește-te în iarbă și prinde-ți în păr păpădii! Bucură-te!

Uite, în ochii tăi, deja au înflorit salcâmii! Și vrăbiuțele ciripesc pe ramuri… Ce minunăție!

Oh, dar câți fluturi îți zboară-n suflet!

Dau din aripi zburând deasupra florilor crescute în tine!

Acum ridică-ți privirea spre Cer! E soare. E senin. Și-i atâta iertare și iubire acolo! Apoi, apleacă-ți pleoapele ochilor tăi calzi și caută-le în tine!

Simți?

Hristos a Înviat și bate în inima ta!

Paște fericit!

Dacă nu ești apreciat…

Dacă nu ești apreciat pentru ceea ce faci, pleacă!
Dacă nu ești iubit pentru ceea ce ești, pleacă!
Pleacă, te rog, din locul și din viața acelora care n-au un loc pentru tine!
Nu sta în picioare insistând și așteptând să ți se ofere un scaun. Insistența provoacă, de cele mai multe ori, milă. Ori, în alte cazuri, inversul ei. Și-atunci nu cred că vei dori să stai la mila nimănui în speranța că intr-o zi te va iubi și te va aprecia la adevărata ta valoare. Dacă n-a reușit s-o facă până în acest moment, nu va reuși nici peste o mie de ani… Sunt oameni care te vor simți și te vor cunoaște dintr-o privire și oameni care nici după zeci de ani nu vor ști cum ești.
Cine ți-a spus că trebuie să stai să înduri umilințe?
Cine ți-a spus că trebuie să fii supus și să accepți nedreptăți?
Cine ți-a spus că trebuie să nu fii tu?
Tu trebuie să fii mereu așa cum ești. Nu cum vor alții.
Viața ți-a fost dată ție așa cum și lor li s-a dat. Și-i doar una. Nu trăi viața altora și nu lăsa pe alții să intre într-a ta. Cele mai bune sfaturi le vei primi de la ei, știu asta. Însă, pe cele mai potrivite, le vei găsi întotdeauna la tine. Pentru că doar tu știi ce-ai trăit și-ai simțit, nu ei.

Ne împiedicăm de ieri…

Ne împiedicăm de ieri în drumul către azi. Ocolim povârnișurile vieții și ne rezemăm cu fruntea de mâine. Sperăm. Ca doar speranța-i ultima, nu-i asa?
Alergăm după fapte lăsând în urma noastră întâmplările… Ce mai contează că, mai devreme, am trecut pe lângă un om care plângea?! N-avem treabă cu el. Nu-i de-al nostru, nu ne cunoaștem. Cu privirea fixată înainte abia dacă ne răsucim capul spre el.Nu. Nici măcar un zâmbet n-avem. Cât de săraci suntem în inimi! Ba chiar, se prea poate să facem și-o remarcă: cine știe ce-a facut? Pesemne, și-a meritat-o!
Ce fel de oameni suntem?
Suntem noi mai presus ca Dumnezeu?
De unde atâtea pietre în sacul din sufletul nostru?!
Ne închinăm lung, dar iubim scurt. Sau deloc.

În marginea unui deșert

În marginea unui deșert n-o să găsești niciodată apă. Nici în mijloc. Nici în lateral. Nicăieri.
Singura apă pe care o poți bea este aceea pe care o ai și-o porți cu tine. Dacă mă întrebi pe mine, ți-aș spune că așa-i și cu oamenii… Cei mai mulți dintre ei.
Dacă în drumul tău te vei rătăci vreodată, însetat, în deșertul vieții, nu aștepta să-ți ofere nimeni din apa lui. Nici măcar o gură. Vei observa că oricât de multă apă au în fântânile din ei, îți vor spune mereu ca-i prea puțină… Au pentru ei, dar n-au și pentru tine. O vor cântări, o vor măsura îndelung cu privirea și-o vor păstra în adâncuri. Să aibă. Să fie. Iar pe marginea gurii de la fântânile din inimile lor, vei găsi mereu gălețile goale…

Primăvara e oglinda îngerilor

Primăvara este oglinda îngerilor.
Ai crezut cumva că îngerii n-au oglindă?
Păi, altfel, cum s-ar fi văzut aripile lor întinse dacă nu la fluturi?
Nu. Să nu-mi spui că tu nu le-ai văzut încă brațele…
Păi, toată iarba verde, de jur-împrejur, a cui crezi că e?
Sau…ochii? Ochii lor mari din soare și din stele?
I-ai observat, dar n-ai dorit să știi. Sau… poate nu ți-ai dat seama.
Pentru că așa facem noi, oamenii, de obicei. Observăm doar.
Observăm că-i prea multă lumină, că-i prea multă căldură, că-i prea multă iarbă, că-i prea multă noapte… Ne încărcăm de multul “prea”. Și nu mai privim…
Te-ai întrebat vreodată cum miros îngerii? Ori cum ne vorbesc?
Îngerii miros a copaci înfloriți. Și a toate florile primăverii. Iar vocea lor…, vocea lor e în ciripitul păsărilor. I-am auzit. Sigur i-am auzit! Și eu, și tu. Doar că unii dintre noi alegem s-aruncăm cu pietre în păsări pentru că fac “prea” multă gălăgie…

Gând străin

Gând străin

Strecoară-ți genele în visul meu,

Lasă-mă să clipesc cel puțin o secundă,

Lasă să cadă o stea în drumul meu

Să pot fugi din a mea umbră

Nu goni stelele

Privește-le!

vin spre mine!

Nu-mi spulbera dorința

Ce-aleargă dinspre tine

Nu-mi sădi în scoarțe

Rădăcini din lună

Lasă-mi pe-al meu creștet

Razele în cunună

Gând străin

Scutură-ți norii și pune-i la uscat

De-o fi, să-mi dai o stea mai pe înserat!

Ma uit

Mă uit cu dezamăgire la oamenii care dau cu securea în demnitate doar pentru a sta cocoțați pe-un piedestal. Cred ei că, de-acolo de sus, sunt mai înalți… Percepție greșită. În inima unui om te înalți doar prin ceea ce ești. Mărturisesc că eu sunt de modă veche…, apreciez mai mult un om de valoare și nu neapărat un om de succes.
Totuși, cum ai putea să te crezi lung și să privești de la înălțime când tu ești la fel, adică…scurt?! Faptul că stai cocoțat e-un artificiu care te ajută să poți fi mai sus. Ca și cum ai sta urcat pe-un scaun. Dar, gândește-te, te rog! Fără scaun, cum ești? Ești același, nu-i așa?
Știu. Te minți frumos că ești mai înalt decât toți ceilalți! Iar “drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor” spune N. Steinhardt…