Uneori aleg sa-mi fac ceai din cuvinte pe care să-l sorb in tăcere. În tăcerea gândurilor mele. M-aplec apoi peste timp și cotrobăi prin grămezile vieții. Uneori caut deasupra, alteori scormonesc pân’ la fund… Am găsit într-o zi o fetiță. Ținea în mâini un buchet cu fire de visuri. Se plimba agale pe străzi. Am chemat-o lângă mine și-am privit-o îndelung. N-avea stare. Se răsucea în piruete dansând. Deodată s-a oprit în loc și privindu-mă fix , mi-a zis:

– Firul de vis, costă, domniță, dacă doriți!

– Eu știam că-i gratis! Nu am bani. I-am răspuns cu un glas gâtuit…

– Nici nu trebuie! Încrederea și Speranța! Ăsta-i costul! Încrederea în dvs că puteți și Speranța că veți reuși! Aveți?

Am privit-o uimită… Parcă toate vorbele îmi înghețase în vene. Mi-am lăsat în jos privirea și mormăind încet, am răspuns:

-Nu, nu am! Sau ce am, e prea puțin…

-Hai, întinde palma, acum ți le dau gratis, însă data viitoare, plătești!

Și s-a dus…fetița cu firele de visuri…!

Se-ntâmpla în clasa a x-a. Se anunțase inspecție la matematică. Recunosc, matematica nu m-a fascinat niciodata, toată viața mea de elevă am facut un fel de pact: să ma-nteleaga atât cât eu am înțeles-o pe ea. Si pentru că nu-mi plăcea să fiu niciodată ” în ultima bancă” (glumesc, nici măcar la mijloc nu-mi plăcea😂) , învățam formule, definiții, tot ce ma salva din ecuația asta necunoscuta a vieții… matematica. 🙃
Vine ora de mate. Deodată cu ea si doi inspectori. Doamna, ma poftește la tablă. Îmi pică o ecuație logaritmica. Logaritmii, „prietenii” mei… Mă-nșir pe tablă, mai cu o idee, mai cu ce învățasem, reușesc să-l rezolv. Însă, prestația mea, din punctul meu de vedere, fusese “varză”… Parcă durase o veșnicie… Mii de gânduri precum: ” as fi putut fi mai bună” …, „cred ca doamna s-a supărat pe mine”…,”sunt o moşcăită” etc…
N-am stat mult să mă mustru, că-mi trece prin cap o idee. M-am ridicat si fără sa spun nimanui, am plecat. Ajunsă în fața cancelariei si cu o voce tremurândă, rog o doamnă profesoară s-o cheme pe doamna Marinache, profesoara de matematică. Iese doamna. Mirată, îmi spune:
– Ce s-a intamplat,Vali?
-Doamna profesoară, îmi cer scuze, cred ca v-am supărat, dvs. v-ati pus nădejdea în mine si eu… eu n-am fost atât de bună…Vă rog să mă iertați!
Ma îmbrățișeaza si-mi spune : „Cum sa fiu supărata? A fost bine! Daca ar fi toți copiii ca tine, ce bine ar fi!”
Doamne, câtă liniște mi-au dat atunci acele cuvinte, acea îmbrățișare! Si ce insomnii aș fi avut daca nu m- aș fi dus! Era atât de important să nu dezamăgesc un om pe care-l admiram dumnezeiește si pentru care insemnam ceva…

Femeie frumoasă, ai înțeles greșit iubirea…Ca să te placă el, nu trebuie să te dezgolești de haine! Dezgolește-te de tine! Fără haine, o să-i placi o zi, două, poate trei… Până apare alta. Știu, ești convinsă că te iubește! Ți-o spune de fiecare dată când îți deschizi primul nasture de la bluză… Draga mea, iubirea nu se naște din goluri! Iubirea se naște din plinul sufletului lui. Și al tău.
Femeie frumoasă, fii deșteaptă! Știu că-i frumos să fii iubită. Și să iubești la rându-ți… Însă nu confunda iubirea cu plăcerea. Una e să iubești și alta e să placi. Uite, gândește-te la flori! Când plac oamenilor, sunt admirate, rupte și puse-n vază. Și sunt ținute atât cât sunt înflorite și oferă ceva. Adică frumusețe, mireasmă, plăcere… Apoi, sunt înlocuite! Nu-ți îmbrăca sufletul dezamagit într-o iubire închipuită! Nu te minți! Uită-te în sufletul tău și pansează-ți rănile! Știu, vor trece mai greu! Dar, vor trece! Pentru că tu ești puternică! Și meriți atât de mult… O să sune dur ce-ți spun acum, dar, te rog: nu fi preșul pe care el își șterge pantofii ori de câte ori dorește! Fii demnă! Bărbatul care te iubește cu-adevărat, te îmbracă cu sufletul lui! Oferă fapte, nu vorbe! Rămâi mereu frumoasă, draga mea, și mai ales, deșteaptă!🤗

N-aș ști să spun de ce anumiți oameni nu mă plac. Fără să le fi făcut vreodată ceva în viața mea, nu am reușit să le fiu, câtuși de puțin, dragă… Bine, ar fi culmea să fii drag la toată lumea… Știu, e imposibil! Dar, de ce să vrea s-arunce cu pietre în mine dacă nu mă cunosc? De ce să faci asta? Și dacă m-ai fi cunoscut n-ai fi avut acest drept… Probabil că sacul plin de pietre din sufletul lor devine greu și din când în când trebuie golit… Sunt atât de altfel, oamenii ăștia… N-au în ei Soare. Nici stele, nici Cer. Uneori, pozează în oameni fericiți. Trag un râset de se zguduie timpanele celor din jur. M-aș fi bucurat să-i știu așa, dar nu sunt… Un om fericit nu-și zăngăne singur inima ca un clopoțel ca să se facă auzit. Un om fericit n-are nevoie de asta. Pentru că-n el tot, sună iubirea. Bunătatea, bucuria.

O zi obișnuită de vară, 2019. Pentru că era vineri, fulgerător mi-a trecut prin cap c-aș putea să merg la biserică, biserica aflându-se cam la 20 de minute de mers pe jos. Și-am mers. Împreună cu fetița mea cea mare. Afară, un aer cald, însă nu atât de cald ca-n alte zile. Cerul era de-un senin briliant, cum îmi place mie să-i spun… Odată ajunse, participăm și noi la finalul slujbei. Mulțumitor, decât deloc… (ne-am încurajat noi) . Apoi am ieșit în curtea bisericii și ne-am așezat pe-o bancă îmbrăcată în flori, la propriu. Stăteam amândoua, una lângă alta și nu mai știu de ce râdeam… Din senin, de pe partea cu locul în care se-aprindeau lumânările, apare o doamnă cu o basma pe cap, îmbrăcată simplu, care își întinde mâna și ne dăruiește două cărți. “Să vă fie de folos! Doamne-ajută!” și s-a dus… Iar noi, tare mult ne-am bucurar de dar! Se spune că nimic nu-i întâmplător. Că Dumnezeu lucrează prin oameni… Să fi vrut Preabunul să-mi transmită un mesaj?! Se prea poate… Probabil că din jurnal ar trebui să studiez și sa-nțeleg tumultul altor suflete, tumult care și pe mine mă zguduie de multe ori… Și ar trebui să mă accept și să mă iubesc. Așa cum sunt. Fără să mă mai judec uneori, atât de aspru… Iar din cealaltă carte, poate c-ar trebui să conștientizez faptul că sunt și Sfinți pe pământ… Oameni care au faăcut și fac minuni. Care ne apără și ne protejează. O încurajare pentru mine, dezamăgită fiind de-atâtea ori, de oameni…

Mamă, spune-mi că sunt bun și-am să fiu!
Mamă, spune-mi că pot și voi putea!
Spune-mi că sunt deștept și-am să fiu!
Spune-mi că-s priceput și voi fi!
Spune-mi, mamă…
Eu sunt aluatul pe care tu îl modelezi!
Nu mă critica ori de câte ori greșesc! O să cred că-s un om prost care greșește mereu și-o să-mi fie teamă să intru în lupta asta, numită Viață, mamă!
Nu mă critica de fiecare dată când nu reușesc să fac ceva! Va fi o dată, nu niciodată! O să cred despre mine că sunt un om neputincios pentru că tu mi-ai repetat mereu asta!
Nu-mi pune în mâini, tableta ca să nu mai fac gălăgie și să stau cuminte! O să-nțeleg că trebuie să fiu mereu tăcut, iar bucuria mea se află-n obiecte și nu în nebuniile mele nevinovate!
Nu-mi scoate ochii că nu-s la fel de bun la școală ca alții! Pentru că eu n-aș putea, mamă, să-ți spun că tu nu ești la fel de bună ca alte mame! Nu mă lua în brațe imediat cum plâng! Lasă-mă să-nțeleg de ce plâng! Dacă faci asta tot timpul, eu o să caut la fiecare om din viața mea o batistă care să-mi șteargă lacrimile pentru că n-am învățat că trebuie să-mi port la piept propria-mi batistă!
Îmbrățișează-mă mereu, mamă!
Brațele tale îmi vor da încredere și putere!
Nu-mi mai spune că nu știu să aleg singur! Pentru că știu! Uite, te-am ales pe tine ca să-mi fii mamă, și ești cea mai bună alegere!

Știi că ești un înger? îmi zice domnul care tocmai se ivise în fața mea la ora la care, toată lumea era atentă la cursuri. Chiar și eu trebuia să fiu…🙄 Domnul nu era un “căutător de comori”. Nu. L-aș fi simțit. N-avea rânjetul ăla de Don Juan pe care l-am mai văzut eu la alții…. Și plus că era de aproape 50 de ani. Doar n-ar fi fost nebun să se dea la mine, cu 20 și ceva de ani mai tânără… Nu de alta, dar n-avea averea lui Iri Columbeanu…(Glumesc, desigur!) Să revin. Cu-n zâmbet larg, i-am mulțumit. El iar a zis: Tu ești un înger…! Măi, îmi zic în gând: omul ăsta o fi nebun? De-ar ști el ce drac sunt când mă enervez?!😅 Și m-apucă râsul. În gând, firește! Până la urmă, nebun sau nu, îmi plăcea. Dintr-o dată, eram un înger! (Eu simțeam mereu, dar așteptam confirmarea…😂) N-apuc să-mi întorc bine capul și să-i mulțumesc iar, că dispăruse. Domnul, nu mai era nicăieri. Zic: Doamne, ce ciudățenie… Întâmplător sau nu, tot restul zilei și noaptea ce-a urmat , eu m-am simțit un înger… Și-acum mă simt, recunosc…😜🙃 Prin urmare, cuvintele au o mare influență asupra noastră… Fie că vin de la nebuni sau nu.🤗

Câteodată, fericirea stă la colțul străzii. Își scoate apă cu găleata din fântâna satului. Trage însetată de lanțul coborât în ea și bea apă direct din găleată. Soarbe cu poftă fiecare înghițitură. Apoi se sprijină la întâmplare de gardul unei case. Și stă. Ațipește în bătaia Soarelui, sub copacii umbroși iviți ici-colo… De multe ori, se-ntâmplă s-o trezească ploaia. Picăturile mari și reci o gonesc să deschidă zăvorul porții și să intre în holul casei. Altfel, ar dormi mult și bine… Altădată, pleacă singură. N-are o direcție precisă. Se-oprește acolo unde a stat vântul. Sau au plâns norii…
Câteodată, fericirea plânge. Fără s-o vadă nimeni. Își apleacă fruntea-n palme și își adună fiecare lacrimă. Le strânge picătură cu picătură și i le dă Soarelui. Știe că doar el le poate da nopții, ca mai apoi, să le transforme în muguri de stele…
Câteodată, fericirea stă la pândă. Vine și te prinde grăbită de mână. Până apuci să-ți dai seama, a plecat… Așa e ea. Ca un vis. Când crezi c-o ai, vin zorile și-ndată te-ai trezit…

Eu nu scriu. Eu doar simt. Țin în mână sufletul meu, iar el scrie pe paginile timpului despre mine. Când vrea, îmi îmbracă speranțele în visuri. Întâmplările în povești. Strecoară stelele prin sita nopții și stă de vorbă cu Luna. Uneori își creează o lume. Doar a lui. Aproape că nici eu n-o înțeleg… Alteori își întinde aripile și zboară. Cât mai departe. În Înaltul Cerului. Se-ntâmplă câteodată să alerge desculț prin iarbă… Se-apleacă și smulge flori de păpădii. Râde zgomotos. Parcă-i un copil. Atunci m-aplec și eu lângă el și râdem atât de tare… Ce nebunie! 🙂

Desfă-mi șireturile de la pantofii tăi, viață!
Desfă-mi nodurile pe care doar tu știi cum mi le-ai făcut! Uite, pantofii pe care mi i-ai dat, i-am păstrat cât mai curați… Hai, lasă-mă să fug desculță prin timpul ce-a trecut! Eu știu că ce s-a dus nu mai vine, dar lasă-mă! E alegerea mea…
Lasă-mă să-mi adun speranțele pierdute din fiecare secundă!
Lasă-mă să-mi trec degetele prin razele Soarelui și să-mi fac mănuși din lumină!
Lasă-mă să-mi pun inima la umbra unui copac și să plâng! Să-i simt frunzele cum cad una câte una și-mi șterge încet fiecare lacrimă…
Lasă-mă să întorc vântul cu fața spre mine și să-mi caut în vârtejul lui, bucuriile!
Lasă-mă s-alerg prin amintirile mele! Vreau să-i găsesc și să-i strâng în brațe pe cei pe care, i-am iubit și nu mai sunt… Hai, desfă-mi șireturile astea, pe care, uneori, le-ai înnodat atât de strâns…!

Dragul meu timp, te-aș fi rugat să-mi păstrezi într-un buzunar de-al tău, un secret.
Te-aș fi rugat să-mi ții în el împachetate dorințele.
Te-aș fi rugat să-mi ții chiar și-un Curcubeu…
Ți-aș fi cerut toate astea doar până când reușeam să trec podul. Cum, care pod? Podul Visurilor. Un pod peste care ar putea trece orice suflet. Este zidit din cărămizile tale… N-ai cum să nu-l știi! Iar distanța de la un capăt la celălalt, ai numit-o Speranță. Ți-ai amintit acum? Eh, uite, ți-ai amintit! De multe ori mă-ntreb din ce le-ai făcut. E-atât de ciudat… Sub pașii unora, cărămizile tale cad una câte una. Sub pașii altora, sunt zid până la sfârșit. Probabil că mersul contează. Nicidecum ce purtăm în picioare.
Dragul meu timp, te-aș fi rugat…
Dar, am ales să tac atunci când am aflat că te prind ploile, tu te schimbi de hainele pline de apă și uiți de tot ce-ai pus în buzunare… chiar și de Curcubeu!

Câteodată, îmi așez bărbia în palme și te cert, timpule! Știi de ce? Sunt mereu necăjită că nu-ți aud zgomotul făcut de tocurile tăioase de la pantofi. Treci mereu prin fața casei mele fără ca să te faci auzit. Aflu abia atunci când deschid odaia și zăresc urmele tale înfipte adânc în pragul din sufletul meu. Eu nu știu de ce tăci mereu și nu-ți strigi cât mai tare secundele… Pesemne, că-n sacul din cârca ta ai îndesat Soarele și Luna, și-atunci poate c-aș putea să te-nțeleg… N-ai cum să te oprești. N-ai cum să străbați viața fără zi și noapte. Uneori, ești atât de grăbit și-abia dacă-mi mai oferi câteva clipe… Eu știu că fiecăruia dintre noi ne-ai pus la naștere câte un ceas în inimă. La unii, se mai aude și-acum minutarul sub geamul aburit de anotimpuri. La alții, demult a stat în loc secundarul… Acum, îmi înțelegi supărarea? Vreau să țipi, timpule! Să zbieri cât mai tare în frigul din noi…